JOHANN WOLFGANG GOETHE (28 august 1749 – 22 martie 1832). Tatal sau, Johann Kaspar Goethe, era consilier imperial, mama sa, Katharina Elisabeth, provenea dintr-o familie de patricieni. Primeste o educatie aleasa, iar in 1765 pleaca la Leipzig pentru a studia dreptul pe care le incheie la Strasbourg in anii 1770–1771. Practica avocatura la Frankfurt si Wetzlar, fiind mai preocupat de literatura. Poeziile sale din aceasta perioada aduc un stil nou in lirica germana. Drama istorica Götz von Berlichingen (1773) este primita cu entuziasm in Germania, iar romanul epistolar Suferintele tanarului Werther (1774) il face celebru, devenind o carte-cult. Aceste succese il transforma pe tanarul Goethe in cea mai proeminenta figura a noii miscari literare „Sturm und Drang“. In 1775, ajunge la Weimar, unde va ramane tot restul vietii. Aici, la curtea ducelui Karl August, ocupa diverse functii, fiind responsabil cu finantele, cu exploatarile miniere etc.; mai tarziu, preia conducerea teatrului de curte din Weimar. In 1782 este innobilat. Intre 1786 si 1788, Goethe calatoreste in Italia. Puternic influentat de Antichitatea greco-romana, termina de scris tragedia clasica Ifigenia in Taurida (1787) si alte drame incepute cu ani in urma. Intors din Italia, o intalneste pe Christiane Vulpius, o tanara de conditie modesta, care ii va darui un fiu, dar pe care o va luade sotie abia in 1806. Perioada cuprinsa intre 1794 si 1805 este marcata de prietenia si colaborarea cu Friedrich Schiller: sunt anii de varf a ceea a ajuns sa fie cunoscut in istoria literaturii drept „clasicismul de la Weimar“. Forma definitiva a romanului Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister (1795/1796), precum si baladele scrise in 1797 stau sub zodia schimbului spiritual cu Schiller. Dupa moartea lui Schiller, Goethe reia lucrul la Faust si, in 1808, publica Partea intai a tragediei. Scrie la autobiografia Poezie si adevar, pe care nu va izbuti insa s-o duca mai departe de anul 1775. Lectura poetului persan Hafiz, dar si dragostea tarzie pentru Marianne von Willemer, una dintre multele lui muze, ii inspira poeziile reunite in Divanul apusean-rasaritean (tiparit in 1819 si, intr-o editie largita, in 1827). Cu zece luni inainte de moarte, Goethe duce la bun sfarsit Partea a doua din Faust, destinand-o publicarii postume.