Prima jumatate a secolului XX a fost dinamizata de diferitele experiente artistice romanesti si europene, cu structuri complicate, cu un limbaj innoitor, cu problematizari filozofice, cu o tehnica modernista de compozitie. In acest climat literar se afirma, cu originalitate, Bacovia, un poet simbolist, dar cu „sensibilitati expresioniste (cu deschidere spre metafizic)“, cum il numeste Ion Simut.
Lucian Pricop

Bacovia se bucura de rarul privilegiu al originalitatii: de n-a creat poezia de atmosfera, a intrebuintat-o cu inlaturarea atat de completa a oricarui alt artificiu poetic, incat s-a confundat cu ea. Exista, in adevar, o atmosfera bacoviana: o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitata intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator, cu casutele scufundate in noroaie terne, cu gradina publica ravasita, cu melancolia caterincilor si bucuria panoramelor, in care „princese ofteaza mecanic in racle de sticla“.
Eugen Lovinescu