Barbu Stefanescu-Delavrancea

Prozator, dramaturg, gazetar si avocat, membru al Academiei Romane si primar al Capitalei (n. 11 aprilie 1858, Bucuresti – m. 29 aprilie 1918, Iasi). Este fiul lui, Stefan Tudorica Barbu si al Ianei. Se stabilesc la marginea Bucurestiului (Bariera Vergului) impreuna cu cei noua copii.
1858-1866 – Isi petrece primii ani alaturi de tatal sau, pe ulita Vergului. Apoi invata sa citeasca si sa scrie cu diaconul Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou.
1866 – Barbu e inscris la Scoala de baieti nr. 4 direct in clasa a 2-a, unde institutorul Spiridon Danielescu ii adauga la nume sufixul „escu“ care-i transforma numele din Stefan in Stefanescu, si astfel viitorul scriitor va purta numele Barbu Stefanescu.
1867-1868 – Se inscrie la Scoala Domneasca, unde studiaza cu profesorul Ion Vucitescu, prototipul eroului din nuvela Domnul Vucea. Aici urmeaza clasa a III-a si a IV-a.
1870 – Devine elev in clasa I-a la Gimnaziul Gh. Lazar din Bucuresti, unde frecventeaza numai un trimestru. La 1 decembrie se transfera la liceul Sf. Sava.
Dupa cele patru clase primare, Barbu este inscris, dupa un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, unde invata cu cei mai de seama profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Stefanescu), fiind remarcat pentru talentul si capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ si imaginea adolescentului vibrand de pasiune vor fi evocate in nuvela Bursierul. Din aceasta perioada (1876-1877) dateaza si primele lui incercari literare.
1877 – Devine student la Facultatea de Drept din Bucuresti.
Debuteaza in ziarul „Romania libera“, cu poezia patriotica Stante, semnata Barbu.
1878 – Publica prima placheta de versuri Poiana lunga. Amintiri, semnata Barbu.
Incepe sa lucreze in redactia ziarului „Romania libera“.
1880 – Semneaza in „Romania libera“ cu pseudonimul Argus, foiletoanele Zig-Zag.
1882 – Isi ia licenta in drept, cu teza Pedeapsa, natura si insusirile ei. Tine prelegeri de literatura si filozofie la Institutul condus de Elena Miller-Verghy. Cu ajutorul familiei Verghy, al fratelui sau, avocatul Nicu Stefanescu, si al ziarului „Romania libera“, pleaca la Paris, pentru pregatirea doctoratului in drept.
1883 – Debut ca nuvelist cu Sultanica, aparuta in „Romania libera“, 9-15 martie.
1884 – Nu ia doctoratul in drept si se intoarce in tara. Se inscrie in baroul de Ilfov.
Reia colaborarea la „Romania libera“. Ia numele literar de Barbu Delavrancea, ortografiat la inceput „de la Vrancea“.
1885 – Apare volumul de nuvele Sultanica.
Colaboreaza la gazeta „Drepturile omului“, unde apare schita Sorcova, apoi la „Literatura si stiinta“.
Ia parte la infiintarea ziarul „Epoca“ unde ramane prim redactor cateva luni.
1886 – Semneaza cu pseudonimul Argus, cancanurile politice in ziarul „Lupta“ condus de Gheorghe Panu.
1887 – Devine redactor la „Revista noua“ a lui B.P. Hasdeu. Publica volumele Liniste si Trubadurul.
1888-1894 – Colaboreaza la ziarele „Democratia“ si „Vointa nationala“.
1892 – Publica volumul Parazitii. Este suplinitor la Facultatea de Litere din Bucuresti, unde preda cursuri despre arta populara.
1893 – Apare volumul Intre vis si viata.
1894 – E ales deputat de Prahova.
1898 – Paraseste partidul liberal si trece la conservatori.
1899-1901 – Este ales primar al Bucurestilor.
Este ales deputat de Putna, Mehedinti si Vaslui, vicepresedinte al Camerei.
1902 – Este un avocat de renume si ia apararea lui I. L. Caragiale, printr-o rasunatoare pledoarie, in procesul intentat calomniatorului C.Al. Ionescu-Caion.
1903 – Publica volumul Hagi-Tudose.
1907 – Calatorie in Grecia, Italia, Egipt. Sub puternica impresie a rascoalelor taranesti, proiecteaza doua trilogii dramatice, din care o realizeaza doar pe cea inspirata din istoria Moldovei: Apus de soare (1909), Viforul (1910), Luceafarul (1910). Cea dintai drama a ciclului are un puternic succes de scena si de presa; ultimele doua, violent controversate.
1909 – Scoate volumul Stapanea odata. Scrie drama istorica Apus de soare.
1910 – Scrie piesele de teatru Viforul si Luceafarul. Ministru al Lucrarilor Publice pana in 1912.
1911 – Publica volumele Liniste, Trubadurul, Stapanea odata.
1912 – Apare comedia in 3 acte Irinel. Este ales membru activ al Academiei Romane, discursul de receptie de la Academia Romana intitulandu-se Din estetica poeziei populare.
1913 – Apare comedia in 4 acte Hagi-Tudose. Scrie drama A doua constiinta. Incepe piesa Razboiul.
1914 – Militeaza insistent pentru Marea Unire.
1917 – Ministru al Industriei si Comertului.
1918 – 29 aprilie, se stinge din viata Barbu Delavrancea la Iasi, unde ajunsese ca refugiat. Este inmormantat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul „Eternitatea“ – Iasi.

Poet, scriitor, ziarist, comentator politic, nuvelist, autor de pamflet, dramaturg si director de teatru, recunoscut pentru operele sale (n. 30.01.1852, satul Haimanale, judetul Prahova, astazi I.L. Caragiale, judetul Dambovita, Romania – m. pe data de 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German). Reinhumat in cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost primul copil al lui Luca Stefan Caragiale si al Ecaterinei (n. Chiriac Karaboas). Nepotul lui Costache Caragiali si al lui Iorgu Caragiali. Tatal lui Mateiu I. Caragiale si al lui Luca I. Caragiale.
1859-1863 urmeaza si absolva la Scoala de baieti nr.1 din Ploiesti, patru clase primare.
In 1867 absolva la gimnaziul „Sfintii Petru si Pavel“, din Ploiesti, celelalte patru clase.
1868-1870 urmeaza cursurile Conservatorului de Arta Dramatica, avandu-l ca profesor pe unchiul sau, Costache Caragiale, care preda cursurile de declamatie si mimica.
In martie 1870 este angajat ca al doilea sufleor la Teatrul National, dar cand se iveste ocazia este si copist sau actor.
In 1871, renunta la postul de copist pe care il ocupa la Tribunalul Prahova si este numit sufleor I si copist al Teatrului National din Bucuresti, la propunerea directorului Mihail Pascaly.
1873-1875 – Odata cu colaborarea la revista Ghimpele, activitatea ziaristica a lui Caragiale este confirmata. Aici si-ar fi semnat si unele dintre cronici cu pseudonimele: Car… si Policar. In acelasi timp trece si prin redactia ziarului Telegraf, precum si a ziarului umoristic Asmodea.
Intre 1877 si 1881, colaboreaza cu articole, reportaje, note sau traduceri la ziarul politic al junimistilor, Timpul, si tot acum frecventeaza sedintele „Junimii“, in revista careia isi va publica, alaturi de M. Eminescu si I. Creanga, principalele piese de teatru (O noapte furtunoasa, 1879; Conu Leonida fata cu reactiunea, 1880, O scrisoare pierduta, 1885; D-ale carnavalului, 1885; Napasta, 1890). In 1879 face prima calatorie in strainatate, la Viena, ca invitat al lui Titu Maiorescu. In 1881 este revizor scolar in districtele Suceava si Neamt, de unde se muta, la cerere, in 1882, in circumscriptia Arges-Valcea.
In 1884, o cunoaste pe Maria Constantinescu. Din aceasta legatura se va naste Mateiu I. Caragiale. Stagiunea 1888/1889 il gaseste pe Caragiale in functia de director general al teatrelor, calitate in care se distinge, in ciuda sicanelor sistematice, ca un foarte exigent regizor si organizator.
In anul 1889 se casatoreste cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina. Tot atunci, apare la Editura Socec primul volum al lui Caragiale, Teatru, prefatat de Titu Maiorescu prin studiul sau din 1885, Comediile d-lui I.L. Caragiale. Urmeaza mai multe volume, brosuri si pliante, care, impreuna cu Calendarul Claponului (1878), Calendarul Moftului roman (1902) si cu principalele gazete editate de Caragiale, singur sau in colaborare (Claponul, 1877; Natiunea romana, 1877; Bobarnacul, 1878-1879; Moftul roman, 1893, 1901-1902; Vatra, 1884-1903), alcatuiesc cea mai complexa imagine pe care un scriitor clasic roman o face cunoscuta publicului si literaturii romane. Cu toate ca a desfasurat aceasta intensa activitate care ar fi trebuit sa-i aduca recunoasterea meritelor sale, lui Caragiale i s-a refuzat sistematic acreditarea sociala sau culturala, asa incat, dupa un sir de deceptii care culmineaza cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902 in care dramaturgul este invinuit ca a plagiat drama Napasta dupa o piesa scrisa de un autor ungur, Kemeny Istvan) inventat de obscurul scriitor Caion. Incercase sa se stabileasca la Sibiu (1891), la Brasov (1892) sau la Cluj (1904). Incercase demersuri pe linga Take Ionescu, pentru un mandat de deputat la Bucuresti, dar mina lunga a liberalilor, pe care ii tot batjocorise in opera sa, ii atinea calea peste tot. Astfel, scriitorul alege sa recurga la solutia extrema, cea a exilului voluntar (caruia i-a acordat o semnificatie ultimativa) si in tomna anului 1904 se stabileste cu familia la Berlin. Incercase pana atunci sa se opuna numeroaselor obstructii prin gesturi spectaculoase – initiativele comerciale ca berar –, 1893 deschide Beraria Caragiale, amplasata pe str. Gabroveni, apoi in mai 1894, deschide Beraria Academica Bene Bibenti, de pe str. Sf. Nicolae-Selari. Ambele falimenteza. In noiembrie 1894 deschide Beraria Garii Buzau care are acelasi nefericit sfarsit si ca o ultima incercare, in 1901, deschide Beraria Gambrinus, la intretaierea Strazii Cimpineanu cu Calea Victoriei, vizavi de Teatrul National, cam pe locul unde astazi, se afla Hotelul Continental.
De la Berlin, unde continua sa scrie, imbogatind literatura romana cu cateva din capodoperele ei narative (Kir lanulea, Calul Dracului), Caragiale surprinde pe toata lumea, facand cea mai completa si mai radicala analiza politica a momentului, in studiul: 1907. Din primavara pana-n toamna, publicat partial si in revista vieneza Die Zeit. In vara anului 1908 se angajeaza intr-o ultima actiune politica mai importanta, alaturi de Take Ionescu, liderul Partidului Conservator-Democrat, o formatiune politica proaspat infiintata, dar si aceasta experienta se incheie cu un esec. A murit in 1912 la Berlin, dupa ce refuzase participarea la celebrarea aniversarii sale cu ocazia implinirii varstei de 60 de ani, organizata in tara. In toamna aceluiasi an, ramasitele sunt aduse in tara.