Biografie
Octavian Goga
Biografie
Octavian Goga
N. 20 martie/1 aprilie 1881, in comuna Rasinari, jud. Sibiu (pe atunci Austro-Ungaria) – m. 6 mai 1938, in comuna Ciucea, jud. Cluj. Fiul lui Iosif Goga, preot, si al Aureliei (nascuta Bratu). Urmeaza primele clase la Rasinari, gimnaziul si liceul unguresc din Sibiu (1890-1899) si se transfera la liceul romanesc din Brasov, unde isi ia si bacalaureatul (1900). Urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii din Budapesta (1900-1904). Ca student, frecventeaza cercul literar „Petru Maior“ si se alatura gruparii fondatoare a revistei Luceafarul, unde publica majoritatea poeziilor sale. Dupa terminarea studiilor budapestane, trece la Universitatea din Berlin, cu o bursa acordata de Asociatia Astra. Debuteaza editorial cu volumul Poezii (1905) aparut la Budapesta, reeditat apoi la Editura Minerva, Bucuresti (1907) si Sibiu (1910). Moartea tatalui (1905) il obliga sa intrerupa studiile si sa se intoarca in Ardeal. Se stabileste la Sibiu, muta aici si redactia Luceafarului, preluand conducerea ei impreuna cu Octavian C. Taslauanu (1907-1909; 1912-1914). In urma raportului lui Titu Maiorescu, i se acorda premiul „Nasturel-Herescu“ al Academiei Romane (1906). Intemeiaza revista Tara noastra (1907) care a aparut saptamanal la Sibiu pana la 5 decembrie 1909. Reapare apoi la Cluj (1922-1931), tot cu Octavian Goga director, si apoi la Bucuresti (1932-1938). Ecoul rascoalelor taranesti din 1907 se resimte in fibra lirica a volumului Ne cheama pamantul (1909). Lupta lui Goga pentru drepturile nationale si sociale ale romanilor ardeleni ii atrage arestarea, condamnarea si detentia la Seghedin timp de o luna (1911), unde este vizitat de I. L. Caragiale. Intreprinde o lunga calatorie in Occident (Italia, Elvetia, Franta, Spania); experienta marcheaza o modificare a vocii lirice, in volumul Din umbra zidurilor (1913). Este din nou arestat (1913) si intemnitat la Seghedin. Dupa izbucnirea Primului Razboi Mondial se stabileste in Romania, la Bucuresti, unde devine unul dintre animatorii „Ligii unitatii politice a tuturor romanilor“ si pledeaza pentru intrarea Romaniei in lupta pentru eliberarea Transilvaniei si a realizarii unitătii nationale. Se inroleaza ca simplu soldat si este trimis pe frontul din Dobrogea. Este detasat la Biroul de propaganda al armatei, unde editeaza in refugiul de la Iasi, ziarul Romania. I se incredinteaza diverse misiuni diplomatice la Paris si Londra, facand parte din cadrele Consiliului National Roman care activeaza pentru dobandirea sprijinului international in favoarea cauzei romanesti. Dupa Unirea din 1918, e numit ministru al Instructiunii si Cultelor (1919), ministru al Cultelor si Artelor (1921), ministru de Interne (1926). Membru al Academiei (1922), rosteste discursul solemn de primire, inchinat lui G. Cosbuc (30 mai 1923). Primeste premiul national de poezie (1924). Este ales presedinte al Societatii Scriitorilor Romani (1924-1925). In pofida acestor onoruri (in 1932, Universitatea din Cluj ii decerneaza titlul de doctor honoris causa), Goga se afla intr-o eclipsa a fortei creatoare. Piesa Mesterul Manole (1928) si culegerea de conferinte, evocari, amintiri, Precursori (1930), sunt singurele opere care-i marcheaza prezenta in literatura momentului. Tarat in combinaţii politice nefaste, erorile anilor postbelici il indeparteaza de propriile idealuri sociale carora le e inchinata intreaga sa operă lirica. Prim-ministru (1937-1938, a condus alaturi de adjunctul sau Alexandru C. Cuza timp de 44 de zile un guvern minoritar impus de Regele Carol al II-lea) intr-o formatiune de dreapta, scurta sa guvernare e si inceputul degringoladei politice ce avea sa impinga tara spre dezastru. Realizand – asa cum o atesta testamentul sau – dimensiunile erorii, Goga se retrage din viata publica. Agitatia ultimilor ani si framantarile de constiinta ii grabesc sfarsitul: moare la 57 de ani, in urma unui accident cerebral. Scriitor romantic, agitator de constiinte, Goga a fost exponentul pregatirii si implinirii visului national.